Pe drum, de timp întristat,
sprijinindu-se
de-un amărât de toiag,
Singurătatea, singură,
agale se târăşte greoi,
cu-o traistă în spinare
plină de griji, de nevoi.
Din când în când,
ridică privirea-i mioapă,
se preface, zâmbind amar,
că cercetează zarea
şi dă din cap
ca şi cum ar vedea ceva,
prin întunericul gri,
ce vrea să-i fie zori de zi.
Oftează în sine,
îşi soarbe oftatul
în lipsă de aer curat,
mai priveşte în jur
cu un dram de speranţă,
iar oftează, oftează.
În gândirea mioapă
se strânge în sine,
în pasul ce vine
se târăşte pe drumul
rămas până la capăt.
