Vântul turbat aleargă nori cenuşi
obligându-i să cucerească zarea,
iar norii, scot ghiarele şi scrijelesc cerul,
desenând săgeţi albastre în toate direcţiile.
Pomii, în rădăcini abia se mai ţin,
căci crengile ameţite se-nchină
în faţa vântului întunecat,
un urlet de groază scârţie văzduhul.
În grotă adâncă m-ascund,
să nu mă-ncovoaie vântul,
fiinţa mea un tremur este,
nu ştiu dacă de frig, sau frică.
Aud cerul cum se cutremură
şi-ncep să vorbesc necontrolat,
mă rog şi cruce îmi fac,
poate, poate ploaia se-opreşte.
Norii se-opresc, nedumeriţi mă privesc,
apoi se rostogolesc mai departe,
tot mai departe, au mult de umblat,
de turnat lacrimi pe-nsetatul oftat.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu