Singurătatea

Pe drum, de timp întristat,
sprijinindu-se
de-un amărât de toiag,
Singurătatea, singură,
agale se târăşte greoi,
cu-o traistă în spinare
plină de griji, de nevoi.

Din când în când,
ridică privirea-i mioapă,
se preface, zâmbind amar,
că cercetează zarea
şi dă din cap
ca şi cum ar vedea ceva,
prin întunericul gri,
ce vrea să-i fie zori de zi.

Oftează în sine,
îşi soarbe oftatul
în lipsă de aer curat,
mai priveşte în jur
cu un dram de speranţă,
iar oftează, oftează.

În gândirea mioapă
se strânge în sine,
în pasul ce vine
se târăşte pe drumul
rămas până la capăt.

Luna-mi zice

În pridvor stăteam aseară
taina lunii s-o ascult,
ea-mi zâmbi,
în colţ de strună
un mesaj mi-a tălmăcit:

Spune ea, şireata lună:
pe aripi de tainic cânt
a sosit dintr-un albastru
carte-n dor de la iubit.
Spune-n carte, zice luna,
să îmi torn în magic şip
roua tandră de pe geană
iar în ea dorul să-l pun,
râul dorului să-l poarte
spre albastrul unui codru
unde, zice luna iară,
stă de veghe un sihastru.

Ascultare îi dau lunii,
iau un şipot plin cu dor
şi-l trimit spre codrul zării
să îl prindă doar cel iubit.
4.04.2011

La răscruce de peniţe

Adesea noi ne întâlnim
la răscruce de peniţe,
gândurile, doar anonim,
vor să joace prin notiţe.

Să adune în cuvinte
resturi reci din amintiri,
în danteluri stau cuminte
alte visuri, noi amăgiri.

Visul tău o petală-n roz,
al meu are nuanţe gri,
visul tău e-un subtil matroz,
al meu în dor se înnegri.

Îţi doresc succes poete,
penei tale, doar opun
flacăra unei comete,
parte din sufletu-mi nebun.

3.04.2011

A venit iarna prin vise

Câmpii şi dealuri se perindă-n privire
prin chenar de sticlă în trecut rătăcesc,

amintiri ţesute de timp în iubire
rugătoare mă-mbie, le reîntregesc,

iar timpul se leagănă în murmur de tren,
şoptit mă recheamă drumul spre nicăieri,

plutind visătoare pe acelaşi refren,
îmi caut speranţa coborâtă din ieri,

zămislită-n vise dinspre caldele veri,
se-ascunde în ceaţă, uitarea o cerne

şi fulgii valsează printre reci adieri,
în timp şi prin vise nea grea se aşterne.
8.01.2010

Metamorfoză

Din zare, tainic
s-apropie cânt,
e doina de dor
plutind pe covor
de gânduri blajine.

Cu drag o ascult
şi-n stih de iubire
împletesc un şirag,
să-mi fie grăire
cu cine mi-e drag.

În şiragul de perle
pun chemările tale
pentru dor lecuire,
iar în clipe astrale
cărare să-mi fie.

Din triluri de mierle
de tine vrăjite,
veşminte îmi fac,
pentru tine iubite
în cânt mă prefac.

Elena Păduraru
2008. 08. 22

Copacul meu

Copacul meu,
de ramuri prea multe
uscate, rănite
sau, cu frunze căzute
prin toamna cea grea,
păşeşte molcom pe cărare
şi urcă încet, potolit
pe coamă de munte,
lăsând ici-colea
urme mărunte.

De rece ploaie şi vânt
multe frunze au căzut,
hrană să fie
pentru mama-pământ,
şi rădăcini au albit
dar, mai au de vorbit
şoapte dulci de sorbit,
da, mai au de trăit.

Nu ştie copacul,
câte clipe s-au scurs
şi nici cât mai e de primit,
priveşte-napoi, nemulţumit,
ar vrea să se-ntoarcă
în crâng luminos
dar, drumul s-a şters
şi timpu-i spinos,
el merge-nainte,
tăcut şi cuminte.

În toamna grea,
copacul ferm,
uscăturile-şi taie
şi pleacă prin ploaie
de toamnă târzie,
printr-o nouă fereastră
spre-o clipă senină, albastră.

Elena Păduraru
20. 08. 2008.

Prin fir de dor

M-ai căutat prin ape,
în căuş de cuvinte
m-ai ridicat spre cer,
mi-ai atins pleoapele
cu sărutul de stele
pătruzând şiret
în visele mele.

M-ai căutat în noapte,
cu ochii m-ai alintat
în a dorului şoaptă,
cu zâmbet de lună
m-ai îmbrăcat blând
în veşmânt diafan
de iubire tăcută.

Din spuma viselor stinse
m-am ridicat din nou,
în frumosul tău trup
am revenit subtil
şi m-am lipit
prin unduiri fierbinţi
de inima ta.

Priveşte-n oglindă,
nu eşti tu, nu sunt eu,
suntem doar noi
în destinul nescris,
uniţi prin fir de dor
de veşnice vise,
din căuşul iubirii.

11. 08. 2008.