Copacul meu

Copacul meu,
de ramuri prea multe
uscate, rănite
sau, cu frunze căzute
prin toamna cea grea,
păşeşte molcom pe cărare
şi urcă încet, potolit
pe coamă de munte,
lăsând ici-colea
urme mărunte.

De rece ploaie şi vânt
multe frunze au căzut,
hrană să fie
pentru mama-pământ,
şi rădăcini au albit
dar, mai au de vorbit
şoapte dulci de sorbit,
da, mai au de trăit.

Nu ştie copacul,
câte clipe s-au scurs
şi nici cât mai e de primit,
priveşte-napoi, nemulţumit,
ar vrea să se-ntoarcă
în crâng luminos
dar, drumul s-a şters
şi timpu-i spinos,
el merge-nainte,
tăcut şi cuminte.

În toamna grea,
copacul ferm,
uscăturile-şi taie
şi pleacă prin ploaie
de toamnă târzie,
printr-o nouă fereastră
spre-o clipă senină, albastră.

Elena Păduraru
20. 08. 2008.